camera cu pereti de...

Port pe mine o haina care ma imbraca din interior spre exterior. Captusita cu dorul lui ador, ma incalzeste si racoreste deopotriva. In verticala ce-mi poarta zilnic pasii, sta infipta adanc o tepusa de care atarna greu dorinta unei opriri pe orizontala.
Ma intind sa cuprind pamantul. Las vertebrele sa cada. Iau si tacerile si le asez alaturi. Inchid ochii sa pot vedea mai bine. Ma orbeste intunericul de dupa pleoape. Deschid o usa potrivit de mare. Ma preling neobservata in interiorul incaperii. O sala mare ca o gara. Caut trenuri insa nu disting decat siluete nedefinite care curg spre nicaieri. Vin. Stau. Se duc. Nimeni nu se grabeste. In camera asta cred ca se construieste linistea. Incerc sa ma apropii de ce vad sau de ceea ce imi imaginez ca vad. Pasul grabit de nerabdare, pasul incetinit de timp, mersul pitic, saritura fara aterizare. Nimic nu produce sunet. Deschid ochii si respir ritmul care ma inunda. Inchid la loc. Tacerea nu mai exista. Doar intunericul privirii intoarse...

sometimes we tiptoe, sometimes we run

absenta ma traverseaza ca o scufundare temporara in cea mai adanca nestiinta. tacerea se rostogoleste in cascade. imi inunda creierul si-mi sparge timpanele. strigatul e mut. imi ramane in piept. se impiedica in ascensiunea sa si de fiecare data se opreste inainte sa deschid gura. plansul e la fel de tacut si se pierde in intunericul camerei.
ma roade timpul. ca un vierme care musca dintr-un mar. ii simt fiecare atingere, fiecare tresarire. sunt aici, acolo, nicaieri.
ma lovesc de ziduri. am ajuns in punctul zero. acela in care vreau sa ma duc intr-o directie dar parca mi-a lipit cineva talpile de pamant. si incerc. si cad. si iar incerc. si iar si iar...cum fac?
ma uiti in stanga, ma uit in dreapta. nimeni.
ma uit inainte, ma uit in mine. tu si eu. un zambet...

yellow tricycle...

norii alearga cerul ca niste dulai infometati. in drumul lor strivesc cladirile ca niste cuburi. eu stau si-i fixez cu privirea sperand sa nu ma observe. imi sprijin nasul de geamul rece. tacerea mea ii topoeste cu aburi calzi transparenta...
stiu, se apropie furtuna. aici deja ploua, inutil, intotdeauna d sus in jos, cum spui tu. printre nori, intrebarile mele plutesc in deriva. raspunsurile nu sunt acolo. imi e grija respiratie si dorul puls. ma intreb daca esti bine, daca lumile sunt asezate si nu apasatoare. e intuneric aici dar cuvintele stiu forma hartiei si se lipesc de ea in randuri ordonate.
norii tot cresc. acum se plimba de parca stau sa se prabuseasca. copacii dintre cuburi au inlemnit. de teama, de frig, de timp, de intuneric, de prea mult. nu stiu...
agitatia se intampla in inaltimi. noi unde ne intamplam?

prezenta ca o absenta

ceata. inauntru, afara...
cercuri concentrice, aceeasi miscare haotica. totul exista si nimic nu e mai cunoscut decat teama.
punctul gol. punctul plin din gol. oriunde ma uit imi fura privirea. inchid ochii si ma concentrez sa-i ies de pe orbita. nimic. spatii mari incarcate cu obiecte mici. cu oameni ca niste obiecte. nu stiu daca ce se misca acum sunt oamenii sau obiectele. nu mai recunosc decat sunetele, caderile si alunecarile lor. cei ce vin, pleaca. cei ce pleaca, poate vin.
schimb o cheie mica cu o alta cheie mica. primesc in schimb o incapere de zeci de ori mai mare decat cheia. o ascund in zidul ei si rotesc. deschid. privesc. inchid. astept. de partea mea, ochi curiosi. de partea usii, amprentele trecatorilor. imi fac curaj. deschid din nou. iau nimicul existent si-l amestec cu nimicul meu. rezultatul nu e vizibil dar eu simt ca exista. inchid. langa usa mea, o alta usa langa care se afla o alta usa, langa care se afla o alta usa. toate inchise. ma departez. nu mai stiu acum care este usa mea. cheia e mai tacuta decat spatiul in care am ascuns-o. privesc intrebator in urma. oare chiar am trecut prin spatiul acela ingust si sufocant de rece?
ma inclin. zeii sunt surzi, si orbi si muti. cum sa inteleaga, daca oamenii le-au luat simturile, cum sa raspunda? mi-i imaginez stand undeva deasupra si dedesubtul nostru visand. visele lor de zei cad peste oameni. pe unii ii nimicesc, pe altii ii traverseaza, pe majoritatea ii lasa impasibili.

shades of grey and some kind of blue...

Ieri conduceam alene spre oras si ma uitam cu intrerupere la nori. Prea mult gri, prea putin alb si teribil de putin albastru. Cineva s-a jucat cu paleta de culori si a ratacit zambetul din ele...Azi se pare ca s-au aliniat planetele si a iesit soarele. Numai bun pentru o plimbare cu bicicleta pe poteci...Dar cum n-am poteci la indemana si nici timp de cautat, aman gandul si ma intorc la muzica si la task-uri corporatiste.



Imi plac tare mult momentele in care ma pot aseza la pas molcom cu timpul sa ma joc vizual cu norii. Pe banca in parc, pe patura in gradina bunicilor, pe bancheta din masina cand am rol de pasager, lipita de geam la birou cand obosesc de atatea task-uri...si daca ma mai gandesc, locurile in care ma opresc sa fac asta sunt multe multe si toate frumoase in felul lor...

noi

opreste-te o clipa.
deschide palma stanga si priveste.
o sa observi cum se intinde peste ea
somnoros, timid,
forma mainii mele...

possibly maybe

breathe the damage, be the damage, you said...
it's hard not to. i guess we're all damaged in a way. i would love to leave my damaged world and dive into yours. maybe this way i would learn how to breathe again. or more, how to enjoy it...

melc

Mi se intampla din ce in ce mai des sa ma simt ca un melc. Tot timpul pe drumuri, cu casa in spate agatata cu bretele de umeri in forma de rucsac verde. Sau cu casuta pe roti, 4 la numar. Tot timpul aiurea, niciodata niciunde...

Incepe sa fie iar gol. Eu si cu mine si putin drum. E bine si asa. Daca ma misc, pastrez inca vie senzatia ca exist...

Cand nu sunt melc, sunt un fel de papusa voodoo in mainile unui copil sadic. Singura mea problema cu asta e legata de faptul ca tot mie imi e adresata durerea. Si nu intarzie sa apara. Cuie mici si multe prin tot corpul meu. Parca mi-ar veni sa-mi desurubez membrele uneori sa fac o pauza de simtire...

...

Toamna, un fel de para coapta si zemoasa, aramie si parfumata, mi se se aseaza in palma ca un gand. O transform in frunza parguita si-i suflu aer cald sub aripi sa-si reia zborul. Cat de frumoasa ii e caderea...

adorm...

"ma plimb cu mana pe tine
si-ti tin sufletu-n brate
si din tine respir..."

rust - positively inclined

Rugina se întinde mai rau ca o boala. E contagioasa si patrunde chiar si in magazia gândurilor. In miezul noptii poti sa auzi cum musca din metal. Micron cu micron e rumegat, devorat si defecat.

Oare cat o sa mai rezist?

Rugina ar fi frumoasa in lumina unui amurg, daca ar mai exista asa ceva insa mirosul ei înecacios spulbera in mii de particule orice posibila imagine ce ar putea trimite gândul catre centrul cuvântului "frumos". Um-an! A trecut atât de mult timp de cat n-am mai auzit acest cuvânt încât nici nu mai sunt sigur ce înseamna, daca a însemnat vreodata ceva sau daca e pur si simplu o alaturate nefericita.

Stau aici de veacuri. Încep sa ma simt ca un pazitor al timpului si totusi stiu ca nu sunt. Îmbatrânesc. Ma contopesc cu decorul. Devin invizibil. Din nou ma întreb daca si asta e un cuvânt inventat de mine sau daca a existat vreodata. Cum sa fii vizibil daca nu se uita nimeni la tine? Daca nu e nimeni care sa se uite la tine! E ca si cum nu ai exista. Chiar si de-ai fi o necunoscuta. Daca esti x-ul din ecuatie, fara cel putin un y care sa te defineasca, sa te constrânga, sa te dezvaluie, nu existi deloc.

Ani de informatie scanata si tot ce-mi aduc aminte sunt doar coduri. Combinatii de litere si cifre, golite de sens, umplute de reguli. Si întunericul pare mai vesel decât mine. Coduri si reguli.

Definitia cuvântului singur este anulata de teorema conform careia singuratatea este opusul nesinguratatii si cum nu mai exista nimeni, o sa spun simplu - cred ca inca exist! Scrutez ce a ramas din orizont. Lumina e atât de slaba in majoritatea timpului încât abia daca zaresc ceva. Cunosc pe de rost fiecare umbra, fiecare colt, fiecare margine. In fiecare zi totul e la fel. Parca as fi intr-o bucla.

Cred ca învat sa urasc. Toata tacerea e mai grea decât absenta luminii.

Cântec de dor

"Ma culcasem langa glasul tau.
Era tare bine acolo si sinii tai calzi imi pastrau
timplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-au cutreierat
noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.

Ma jucam cu palmile in zulufii tai.
Erau tare indaratnici
si tu nu ma mai bagai de seama.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plangeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blindete.
Nu-mi mai amintesc de ce plangeai.

Ma culcasem langa glasul tau si te iubeam."

N.S.

E placut si calm dorul. Las o frantura de toamna sa-mi intre-n camera pe gaura cheii.

La plecare o sa-mi paraie frunze sub talpi si adieri racoroase imi vor incurca parul. E bine la mine in gand cand e plin de tine. Te iau de mana si pornim agale sa cutreieram o lume...

Fuck it, i don't care!

Yeah right! I wish I could believe myself when I'm saying that...

necessary end...

in me, your shadow divides into thousand whispers. eyes closed, i forget about myself when i feel your warm breath blowing on the back of my neck. predator...

miez de noapte si de gand

prea mult gol si prea mare, prea vizibil si prea adanc. cum ascunzi asa ceva?

all the words...

I suppose that you and I will eventually meet
And perhaps without even noticing
Perhaps it will happen without rush and without wind
In some place from yesterday
I feel that you and I will meet and it might be strange
With the hope, without rush and without voice,
Without any footsteps to follow

All song, all words, come and dance
With the sound the wind makes
When approaching your mouth and your skin
Look at me for an instant
Touch this silence that is ending
And embrace the air turning into sky
Inside your breath and my thirst
It is the air that becomes the sky into my thirst

I suppose that you and I will eventually meet,
We might not even notice
Maybe it will happen quickly
And with wind in some new place
I feel that you and I will meet and it might be strange
With the hope, without rush, without voice,
With dreams to begin

All song, all words, come and dance
With the sound the wind makes
When approaching your mouth and your skin
Look at me for an instant
Touch this silence that is ending
And embrace the air turning into sky
Inside your breath and my thirst
It is the air that becomes the sky into my thirst

Lyrics by Marta Gomez

once i...

Eu n-am radacini în niciun pamânt si n-am ramuri sa le întind catre cer. Nu am frunze sa se bucure de roua diminetii si nici fructe sa se pârguiasca in soare...

Jump high!

-How high, she says...




Vorbim despre lucruri motivationale :))

...no alarms and no surprises

Caut: solutii pentru iesit din situatii disperate, o modalitate de a iesi de Aici, o alta de a scapa de adictii, inca una de a-mi anula emotiile pe care mi le doresc dar care-mi fac din ratiune un miop mahmur.
Caut cantecul de care sa nu ma plictisesc, zambetul pe care sa-l sarut dimineata, corpul in care sa-mi infig degetele cand mor si renasc, detasarea de care am nevoie ca sa nu innebunesc.
Caut casa in fata careia sa pun un "a" si sa respir usurata ca mi-am gasit locul, gradina in care sa ma joc de-a v-ati-ascunselea cu soarele in miezul verii si copacul vesnic la radacinile caruia sa citesc o carte imprumutata.
Caut leaganul si mangaierea blanda cand doare, cand nu doare, cand e gol si cand e plin dar tot simt golul.
Caut sosetele care sa ma faca sa rad atunci cand degetele mele incep sa se joace prin ele si manusile de magician sa desenez din cand in cand cate un curcubeu.
Eu caut, stau, plec, iubesc si ma topesc in trecut. Tu ce faci?

living my life in a dream...

candva, intre lumina si intuneric ti-ai lasat rasuflarea sa se joace de-a fluturele in palma mea si printre zbaterile-i aproape imperceptibile ti-am putut asculta cantecul inchis de timp in cutia toracica. mi-era dor de o asa liniste.

zorii au ajuns, din nou, mult prea devreme pentru cafea, niciodata prea devreme pentru un zambet somnoros si-o mangaiere incurajatoare prin parul ciufulit de vise.

o simt...iar ma pierd prin alte lumi si nu stiu cum dar am un sentiment vag ca nici aici nu e loc pentru mine.

in timp jocul asta de-a "locul meu" a devenit amuzant in ideea de "it's funny because it's true". si rad plangand, ca uneori imi ajunge drumul nesfarsit pe care am pornit. si din cand in cand ma vad indreptandu-ma rapid catre un zid de care stiu ca urmeaza sa ma lovesc, din nou, pentru ca frane nu am in dotare si zidul e prea aproape ca gravitatia sa-mi opreasca inaintarea. asa ca, astept sa ma lovesc, sa doara cat sa nu mai stiu de mine, sa-mi iasa prin pori dorinta nebuneasca de a exista si dincolo de mine si-apoi sa vina furtuna cu ploi sarate, sa-mi spele din ochi nisipul si sa-mi lase clar imprimat pe retina un semn pe care sa scrie mare "gata!". si mai astept sa ma invat minte si sa nu mai fac. oare de ce nu se intampla?!


mi-am dat seama ca nu incertitudinea ca se intampla sau nu ceva imi toaca marunt creierii ci faptul ca acord posibilului un procent major spre complet si imposibilului un procent minuscul si tocmai procentul asta, parca as fi eu incapatanata sa demonstrezc lumii ca pot ceva, se incurajeaza pe sine sa intoarca balanta si sa-mi zdruncine mie apele si sa-mi crape karma-n tzaspe bucatele lasate in bataia vantului. si ce ma enerveaza de-a dreptul e ca atunci cand eu imi doresc ca procentul ala mic sa castige batalia nu stiu cum face dar se pierde, asa, ca intr-o infinita uitare. si eu tot visand la cai verzi pe pereti ma gasesc.

acum pulsez de nerabdare, aproape respir si incerc sa-mi distrag atentia de la trezire, sa mai ascund din incantarea de pe chip si sa ma scufund in rutina aplicatiilor corporatiste. dar nu merge, asa ca mai tac putin, mai scriu putin si las ceva sunete sa mi se preumble fluierand printre neuroni mahmuri de fericire. rad si ma gandesc la cantec. "n-ai nevoie de foarte multe ca sa fi fericit...
si imi permit sa adaptez la context...doar de una :))

rara...va spun eu. intr-o zi o sa apara si emoticonul care o sa se tot duca rara in locul meu si-atunci poate...nu stiu.

in between

azi sunt fericita si trista in egala masura. as putea spune ca acestea doua s-ar putea anula reciproc, evocand o stare de ignoranta sau sictir. surprinzator, si-au cumulat fortele intr-o sufocare dureroasa si placuta.

azi vreau sa strig, sa alerg, sa uit, sa rad, sa ma strecor printre picaturile de ploaie pana la nori si-apoi sa alunec vijelios pana-n adancurile intunericului de dincolo de imaginea reflectata in balta din fata mea. Curiozitatea n-a omorat pe nimeni, cred.
azi...ce vreau azi?
...mi-am adus aminte. azi vreau ce vroiam si ieri.
si ieri ce vroiam?
da...asa e! aproape ce o sa vreau si maine. si maine si ieri sunt tot un azi, putin schimbat de vreme, temperatura si relief.

aseara am aflat ca sunt un animal si ca sunt in cautarea unui teritoriu. tot aseara am aflat ca nu conteaza cat de mic sau mare e teritoriul pe care-l detii atata timp cat iti da senzatia de siguranta. n-am aflat si unde gasesc teritoriul meu, asa ca astept.
da, astept si caut. e ca atunci cand mergi cu masina sau cu trenul. stai si mergi in acelasi timp.
dubios!

dupa o iarna lunga si friguroasa in sfarsit o ploaie calduta-racoroasa. aproape ca ploile de vara. Ce dor imi e sa le alerg prin iarba...

when questions are all that's left

...

 

Targetul zilelor ce-mi vor tese haotic viitorul se rasfrange peste incercarea de a pastra sentimentul cat mai adanc ingropat in uitare. Pe chip, zambet larg de visator ce cutreiera alene franturi de fericire. Stelele-s prea sus, pamantul ce-mi inghite picioarele, prea rece, apa in care-mi scald dorintele, prea adanca iar eu imi aduc aminte ca nu stiu sa inot. O alga imi deseneaza pe mana disperarea de a pluti in deriva. Nestatornic mi-e gandul si privirea tot cauta. Dar stai...azi aflu ca soarele o sa inghita la micul dejun pamantul de sub picioarele mele. In cazul asta sigur ar fi util sa stiu sa zbor. Un pinguin mi-a spus odata ca n-ar fi greu daca iti lasi visul sa-ti fie harta si vant sub aripi...dar visul meu nu e sa zbor.