living my life in a dream...

candva, intre lumina si intuneric ti-ai lasat rasuflarea sa se joace de-a fluturele in palma mea si printre zbaterile-i aproape imperceptibile ti-am putut asculta cantecul inchis de timp in cutia toracica. mi-era dor de o asa liniste.

zorii au ajuns, din nou, mult prea devreme pentru cafea, niciodata prea devreme pentru un zambet somnoros si-o mangaiere incurajatoare prin parul ciufulit de vise.

o simt...iar ma pierd prin alte lumi si nu stiu cum dar am un sentiment vag ca nici aici nu e loc pentru mine.

in timp jocul asta de-a "locul meu" a devenit amuzant in ideea de "it's funny because it's true". si rad plangand, ca uneori imi ajunge drumul nesfarsit pe care am pornit. si din cand in cand ma vad indreptandu-ma rapid catre un zid de care stiu ca urmeaza sa ma lovesc, din nou, pentru ca frane nu am in dotare si zidul e prea aproape ca gravitatia sa-mi opreasca inaintarea. asa ca, astept sa ma lovesc, sa doara cat sa nu mai stiu de mine, sa-mi iasa prin pori dorinta nebuneasca de a exista si dincolo de mine si-apoi sa vina furtuna cu ploi sarate, sa-mi spele din ochi nisipul si sa-mi lase clar imprimat pe retina un semn pe care sa scrie mare "gata!". si mai astept sa ma invat minte si sa nu mai fac. oare de ce nu se intampla?!


mi-am dat seama ca nu incertitudinea ca se intampla sau nu ceva imi toaca marunt creierii ci faptul ca acord posibilului un procent major spre complet si imposibilului un procent minuscul si tocmai procentul asta, parca as fi eu incapatanata sa demonstrezc lumii ca pot ceva, se incurajeaza pe sine sa intoarca balanta si sa-mi zdruncine mie apele si sa-mi crape karma-n tzaspe bucatele lasate in bataia vantului. si ce ma enerveaza de-a dreptul e ca atunci cand eu imi doresc ca procentul ala mic sa castige batalia nu stiu cum face dar se pierde, asa, ca intr-o infinita uitare. si eu tot visand la cai verzi pe pereti ma gasesc.

acum pulsez de nerabdare, aproape respir si incerc sa-mi distrag atentia de la trezire, sa mai ascund din incantarea de pe chip si sa ma scufund in rutina aplicatiilor corporatiste. dar nu merge, asa ca mai tac putin, mai scriu putin si las ceva sunete sa mi se preumble fluierand printre neuroni mahmuri de fericire. rad si ma gandesc la cantec. "n-ai nevoie de foarte multe ca sa fi fericit...
si imi permit sa adaptez la context...doar de una :))

rara...va spun eu. intr-o zi o sa apara si emoticonul care o sa se tot duca rara in locul meu si-atunci poate...nu stiu.