tu taci, iar eu...tac si eu...

Uneori iti pot auzi gandurile cand taci. Uneori cand taci, linistea zgarie timpanul cu sunetu-i de vioara neacordata. Uneori mi-as dori sa taci cand vorbesti...sa te pot auzi. Uneori iti inteleg tacerea, dar mi-ar placea s-o alung pentru ca iti zideste lacrimi ce se rostogolesc de sub pleoape peste roseata obrajilor. Uneori...uneori nu stiu ce sa spun si-atunci...tac.

Aqualung - Strange and beautiful

o cutie mica din care vad lumea

Agatat de-un fir de ata imi legan visele intr-un spatiu delimitat si arareori deschis. Simt in jurul meu miros de tutun ars, de flori de camp si de iarna.

Cineva m-a cules intr-o zi ca pe un fruct aproape copt. S-a uitat la mine pret de cateva clipe, m-a intors pe toate partile, m-a dezbracat si imbracat si dupa ce a facut acelasi lucru cu unul din fratii mei, mai albastru din fire si stare, m-a ales. Nu stiu de ce. Am inteles ca urma sa duc ceva numit zambet unei fiinte din aceeasi lume cu cea care m-a trezit din letargie. Nu stiu ce-i ala dar accept linistit si incerc sa-mi pastrez calmul nestiind ce va urma sa se intample. Am aflat mai tarziu ca zambetul e un fel de ras mai mic.

Am agatat de gat un fir incolor de care e prinsa o hartie. Nu stiu daca asta este manualul meu de utilizare si nic macar nu stiu, daca asta ar fi, ce scrie in el. M-am trezit brusc si ma simt coplesit de intrebari ce-mi bantuie creierul. Am fost smuls din universul meu in care stateam ca o leguma pe raft si-acum nu stiu ce ar trebui sa fac. Toata viata mi-am petrecut-o in acel loc. Stiu ca m-au nascut niste maini si ca aveam multi frati si dintr-o data am fost adus aici si lasat sa zac langa cutia de bomboane. Si-acum totul s-a schimbat.

Ajungem intr-un fel de cutie dar mai mare, in care dupa ce sunt privit din nou si intors pe toate partile, ba chiar tras de coada, ma trezesc abandonat intr-un fel de caus de plastic. Recunosc plasticul dupa miros. Niciodata nu mi-a placut. Insa de data asta ceva e diferit. Aud muzica si cineva soarbe cu pofta dintr-un pahar, un lichid pe care-l tot lauda pentru cat de bun e. Si cred ca asa e pentru ca mirosul lui imi inunda narile si tare mi-ar placea sa nu mai plece. Din cand in cand cineva aprinde si stinge lumina in cutia in care suntem. Cand se intampla asta pot sa vad ce se intampla. Doi oameni stau oarecum in fata mea si-si vorbesc uneori. Nu stiu cine sunt pentru ca nu-si spun pe nume. Si nu inteleg de ce se tot joaca cu lumina. As vrea sa inceteze pentru ca ma dor ochii. Cred ca am adormit la un moment dat pentru ca atunci cand am deschis ochii nu mai eram in causul de plastic ci ma leganam agatat de un fel de hublou si cineva ma mai tragea din cand in cand de coada. Acum imi dau seama ca lumina de mai devreme nu era din cutia noastra ci din alte cutii care tot trec pe langa noi si in jurul nostru e intuneric. Acum ma bucur ca din cand in cand se mai face lumina. N-am vazut niciodata un camp de intuneric si mi se face frica. Oamenii de langa mine au voci calme si mai rad din cand in cand asa ca m-am hotarat sa imi trimit teama la culcare si sa privesc prin hublou la intunericul de-afara. Cand ma legan ajung uneori foarte aproape de sticla transparenta si daca privesc in sus se vad multe luminite de toate culorile. Am aflat mai tarziu ca se numesc stele si ca sunt departe. Ma uit afara si sunt din ce in ce mai fascinat de luminile care trec pe langa noi. Ma intreb unde se duc si daca in cutiile astea sunt oameni la fel de draguti ca cei ce m-au luat pe mine. I-am auzit mai devreme cum discutau despre mine. Cred ca despre mine vorbeau pentru ca se tot uitau la mine si spuneau ca sunt dragut si pufos. Nu stiu ce inseamna asta dar cred ca e de bine. Ma intreb daca eu am un nume si imi storc creierii sa imi aduc aminte care e dar nu-l gasesc pe nicaieri. Dupa un timp cei doi oameni stabilesc ca ma numesc Omidé si ca deja am ajuns la destinatie si nu am adus decat un zambet ci mai multe, ba chiar i-am facut sa rada si au hotarat ca pot ramane in cutia asta. Imi place aici, e cald si e bine si pot sa vad cerul. In cutia noastra sunt multe luminite colorate. Cred ca si cerul este tot o cutie dar nu inteleg cum putem vedea noi luminitele din ea. Cred ca are un hublou mult mai mare decat cel prin care ma holbez eu la el. Oare el vede ce e la noi in cutie? Si daca da, cred ca-i par tare amuzant stand asa agatat si leganandu-ma tot timpul.

Ne-am oprit si oamenii au iesit din cutie iar eu am ramas singur. Si nici muzica nu se mai aude si e intuneric si cred ca si frica s-a trezit pentru ca o simt cum imi furnica spatele de la imbratisarea ei.

S-a facut frig si este la fel de intuneric si oamenii tot nu s-au intors. Tremur si imi simt ochii obositi. Ca sa nu-mi fie frica m-am uitat la stele tot timpul si am incercat sa le numar dar sunt atat de multe incat la un moment dat le-am pierdut sirul.

Cand m-am trezit era iar cald si nu mai era intuneric.

In cutie cu mine sta acum doar unul dintre oameni si cred ca si lui ii place sa se uite prin geam pentru ca la mine abia daca mai intoarce privirea. Tine in mana un cerc de plastic pe care-l mai roteste din cand in cand si cutia se misca. Nu-si dezlipeste ochii de geam. Nu stiu de ce e atat de absorbit pentru ca stele nu mai sunt. Ma uit si eu de teama sa nu pierd ceva interesant.

Azi cand m-am trezit mi s-a spus ca de acum trebuie sa fac ceva cu viata mea. Nu stiu ce e asta dar ca sa nu-l supar pe omul care-mi vorbeste raman linistit si astept sa-mi spuna ce trebuie sa fac. Zice ca ar trebui sa devin reporter. Am acceptat chiar desi nici asta nu stiu ce inseamna dar pun pariu ca o sa aflu in curand.

Stau cu capul in jos si ma uit pe geam. Lumea e mult mai interesanta acum si merge pe tavan dar eu tot nu stiu ce trebuie sa fac.

Cand vorbeste cu oameni noi care intra in cutia noastra, omul le spune ca sunt reporter si ca lucrez la irealitatea tv si ca stau cu capul in jos ca sa vad lumea mai bine. Ei rad si ma mangaie bland.

E simpla viata mea si se desfasoara intr-o cutie mica in care intra si ies oameni care-mi plac, oameni care rad, oameni care plang, oameni care viseaza...oameni de peste tot si de nicaieri, oameni care prind viata si oameni care se sting.

nu stie

Astăzi, o palmă grea a alungat un zâmbet de pe chipul meu. În astfel de momente de-aş ştii, mi-aş ascunde zâmbetul într-un buzunar. Astfel palma grea s-ar lovi de zidul obrazului fără să đarâme nimic. Nici măcar urma trecerii ei nu s-ar mai vedea după o scurtă vreme.

Zâmbetul plânge. L-am cules de pe jos. I-am şters urmele de praf şi incercând să-l imbărbătez l-am pus din nou pe chip.

S-a aşezat fără împotrivire, ca un copil care ştie că e pedepsit pe nedrept. Nu înţelege de ce şi de supărat ce e nici nu mai vrea să afle. Doar stă acolo nemişcat. Căte-un suspin ii mai întrerupe starea vegetativa însă nimic nu-i poate umple golul din privire.

Şi-ar dori....Nu mai ştie. Îi e teamă sa-şi mai dorească.