camera cu pereti de...

Port pe mine o haina care ma imbraca din interior spre exterior. Captusita cu dorul lui ador, ma incalzeste si racoreste deopotriva. In verticala ce-mi poarta zilnic pasii, sta infipta adanc o tepusa de care atarna greu dorinta unei opriri pe orizontala.
Ma intind sa cuprind pamantul. Las vertebrele sa cada. Iau si tacerile si le asez alaturi. Inchid ochii sa pot vedea mai bine. Ma orbeste intunericul de dupa pleoape. Deschid o usa potrivit de mare. Ma preling neobservata in interiorul incaperii. O sala mare ca o gara. Caut trenuri insa nu disting decat siluete nedefinite care curg spre nicaieri. Vin. Stau. Se duc. Nimeni nu se grabeste. In camera asta cred ca se construieste linistea. Incerc sa ma apropii de ce vad sau de ceea ce imi imaginez ca vad. Pasul grabit de nerabdare, pasul incetinit de timp, mersul pitic, saritura fara aterizare. Nimic nu produce sunet. Deschid ochii si respir ritmul care ma inunda. Inchid la loc. Tacerea nu mai exista. Doar intunericul privirii intoarse...

sometimes we tiptoe, sometimes we run

absenta ma traverseaza ca o scufundare temporara in cea mai adanca nestiinta. tacerea se rostogoleste in cascade. imi inunda creierul si-mi sparge timpanele. strigatul e mut. imi ramane in piept. se impiedica in ascensiunea sa si de fiecare data se opreste inainte sa deschid gura. plansul e la fel de tacut si se pierde in intunericul camerei.
ma roade timpul. ca un vierme care musca dintr-un mar. ii simt fiecare atingere, fiecare tresarire. sunt aici, acolo, nicaieri.
ma lovesc de ziduri. am ajuns in punctul zero. acela in care vreau sa ma duc intr-o directie dar parca mi-a lipit cineva talpile de pamant. si incerc. si cad. si iar incerc. si iar si iar...cum fac?
ma uiti in stanga, ma uit in dreapta. nimeni.
ma uit inainte, ma uit in mine. tu si eu. un zambet...

yellow tricycle...

norii alearga cerul ca niste dulai infometati. in drumul lor strivesc cladirile ca niste cuburi. eu stau si-i fixez cu privirea sperand sa nu ma observe. imi sprijin nasul de geamul rece. tacerea mea ii topoeste cu aburi calzi transparenta...
stiu, se apropie furtuna. aici deja ploua, inutil, intotdeauna d sus in jos, cum spui tu. printre nori, intrebarile mele plutesc in deriva. raspunsurile nu sunt acolo. imi e grija respiratie si dorul puls. ma intreb daca esti bine, daca lumile sunt asezate si nu apasatoare. e intuneric aici dar cuvintele stiu forma hartiei si se lipesc de ea in randuri ordonate.
norii tot cresc. acum se plimba de parca stau sa se prabuseasca. copacii dintre cuburi au inlemnit. de teama, de frig, de timp, de intuneric, de prea mult. nu stiu...
agitatia se intampla in inaltimi. noi unde ne intamplam?