Port pe mine o haina care ma imbraca din interior spre exterior. Captusita cu dorul lui ador, ma incalzeste si racoreste deopotriva. In verticala ce-mi poarta zilnic pasii, sta infipta adanc o tepusa de care atarna greu dorinta unei opriri pe orizontala.
Ma intind sa cuprind pamantul. Las vertebrele sa cada. Iau si tacerile si le asez alaturi. Inchid ochii sa pot vedea mai bine. Ma orbeste intunericul de dupa pleoape. Deschid o usa potrivit de mare. Ma preling neobservata in interiorul incaperii. O sala mare ca o gara. Caut trenuri insa nu disting decat siluete nedefinite care curg spre nicaieri. Vin. Stau. Se duc. Nimeni nu se grabeste. In camera asta cred ca se construieste linistea. Incerc sa ma apropii de ce vad sau de ceea ce imi imaginez ca vad. Pasul grabit de nerabdare, pasul incetinit de timp, mersul pitic, saritura fara aterizare. Nimic nu produce sunet. Deschid ochii si respir ritmul care ma inunda. Inchid la loc. Tacerea nu mai exista. Doar intunericul privirii intoarse...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu